Stanca albastra a lunii ma asteapta.Noaptea trecuta m-a rugat sa ma omor...Am acceptat ingaduitoare, dar am supravietuit.Am cazut pe pamantul rece care mi-a sfasiat sufletul timp de doua nopti.Nu vreau sa iti zic ca tu esti vinovat.Nu esti.Eu zac aici singura, pierduta si neajutorata.Cum poti sa zambesti?Tu,cel care m-ai creeat, acum imi intorci spatele zambitor, fara niciun regret.De ce faci asta?Frunzele cad la auzul plansetului meu...Iubitule, intoarce-te!
Dar, nu te vei intoarce.Ma vei blestema din nou, ma vei lasa aici, in intuneric, alergand spre nicaieri.Ma stiai a fii a ta.M-ai avut vreodata cu adevarat?NU!M-ai aruncat intr-un colt, m-ai uitat printre vise, m-ai urmarit in ganduri si nu ti-a pasat.M-ai aruncat in mare, m-ai lasat sa plutesc in neant.De ce?Esti un nimic.
Norii ma framanta.Imi maruntesc particulele sufletului.Unde vrei sa ma aduci cu asta?Disperare?Ce ai vrea sa fac?Sa ma tavalesc prin padurea mea, in chinuri, strigandu-ti numele?Nu o sa fac asta.Nu o sa ajung atat de jos.
Stanca ma striga iar: "Nu ai de ce sa mai traiesti.Mori!".
Nu iti dau satisfactie.Iarta-ma.O sa uit de mine, de noi, de toti si de toate.Voi muri candva, undeva, dar nu aici si nu acum.
Asa ca adio, iubirea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu